Cred că e bine ca oamenii de la Noua Republică să se prezinte. Sunt Daniel Arfire din Galați – om al cetății, înainte de-a fi blogger, grafician, omul din publicitate sau din vânzări. N-am un parcurs atractiv pentru revistele glossy, n-am participat la scandaluri financiare și nu pot fi găsit la evidenţa populaţiei, secţiunea cazier.

Sunt căsătorit de zece ani cu minunata mea tovarăşă de viaţă, sprijinul şi rezerva mea de energie în cele mai grele momente. Avem doi copii minunaţi, un motiv să o iau de la capăt în fiecare dimineaţă. Vin dintr-o familie credincioasă de la ţară, târâtă de industrializarea ceauşistă într-un oraş dunărean. Galați era cândva un port cosmopolit, dar astăzi pare mai curând o epavă a monoindustrializării socialiste. Am copilărit la margine de oraş, într-un loc unde toată lumea cunoştea pe toată lumea.

Am 34 de ani și trăiesc o normalitate fragilă. N-am știut să fac nici primul milion, dar n-am putut nici să tolerez jaful. Poate că nu toţi au capul lui Bill Gates și șansa de-a trăi într-o țară liberă. Poate că am participat la nașterea unui brand naţional din nimic într-un an de zile de muncă asiduă şi sunt mândru de asta. Nu văd însă diferenţa între a munci cu dedicaţie 16 ore pe zi, 6-7 zile pe săptămână pentru a face o gravură, o identitate de brand sau pentru a vopsi tocul uşii.

Uneori mă gândesc că am aparențele unui om complet: am spălat toalete, am tăiat ţeavă, am sudat, am lipit camioane, am făcut vânzări, am citit cărți, am redactat scenarii, am schițat proiecte, am făcut desene, gravuri, cartofi prăjiţi şi am crescut doi copii minunaţi. Am cultivat decența fără să fac ceva extraordinar. Am avut curajul de a-mi lua destinul de multe ori în mâini. De două ori m-am apucat de propria afacere şi, pe o piață adeseori falsificată de politic, am învăţat să pierd cu demnitate.

Nu ştiu cât ţine asta de mândrie, cât ţine de inconştienţă sau de nebunie, însă nu-mi plac salturile cu plasa de siguranţă. Drept urmare am dat cu capul de grindă şi am învăţat să nu am dreptate. Ştiu că nu mă pricep la toate şi am învăţat să nu tac din gură.

Ce m-a condus la politică? E simplu: convingerea că nu “toţi sunt la fel”. Am certitudinea că există ierarhii și diferențe. Un politician slab, prost sau rău intenţionat nu vrea să fie ales de o naţiune atentă, gata de interpelări. Lor, scârbiţii le convin. Epidemia de blazare și dezgust în România e preambulul morții noastre civice.

Îmi amintesc de o poveste frumoasă întâmplată acum nouă ani. Eram într-un autoturism Dacia berlină albă şi în dreapta mea se afla instructorul pentru şcoala de şoferi. Un om cât un munte, pişicher şi plin de glume toată ziua. Instructorul mă lua dimineaţa pe brumă să îl plimb pe toate coclaurile. Vroia să facă şofer din mine. Când doi bărbaţi petrec prea multă vreme împreună discutând, subiectul alunecă invariabil dinspre femei şi fotbal către politică. Eram în vremea Arogantului, când frica revenise şi ciuvicii erau săltaţi de pe stradă.

Îi spun: “Ai văzut ce a făcut Monica Macovei? A dat în judecată guvernul Năstase şi a câştigat procesul ascultărilor fără mandat”. Omul perplex încerca să îmi domolească bucuria mea naivă. Întâi cu binişorul, căci îmi vroia binele. “Băi bagă-ţi minţile în cap. Ăia sunt acoperiţi şi şmecheri. Pe un tânăr ca tine îl mănâncă cu fulgi cu tot.”

Bineînţeles că nu l-am ascultat. Am ajuns anul 2011 și am reușit să nu mă înscriu în PDL, PSD, sau PNL, ci mi-am însuşit un îndemn la care am aderat cu sinceritate, de a-mi lua ţara înapoi. Așa am ajuns la Noua Republică. Te chem și pe tine să vii alături.